1. Vanzatorul intelege ca stapanul este persoana care este proprietarul deplin a ceva, care domina intru totul ceea ce are in proprietate precum si ceea ce nu are.

2. Vanzatorul nu are niciodata dreptate, caci clientul, fiind stapan, este cel care are intotdeauna dreptate. Asadar, vanzatorul se poate insela, poate gresi, dar clientul niciodata.

3. Vanzatorul nu trebuie sa gandeasca, nu trebuie sa faca analize; el ia de bun tot ceea ce ii spune clientul.

4. Vanzatorul nu are o activitate ordonata, disciplinata, coerenta pentru ca intr-o zi de lucru orice persoana care este in postura de client il poate deranja, ii poate ocupa timpul dupa cum pofteste pentru ca el este stapanul, iar vanzatorul slujitorul, supusul, omul gata oricand, la orice moment din zi si din noapte sa-i satisfaca toate poftele, toate cerintele fara sa scrasneasca, fara sa sufle o vorba. Intr-o relatie de subordonare-dominare nu pot fi in acelasi timp doi stapani, ci doar un stapan si un slujitor. Daca clientul este stapanul, atunci evident ca vanzatorul este slujitorul, subordonatul.

5. Fiind stapan si deci avand intotdeauna dreptate si prioritate, clientul este singurul care cere si care impune conditiile negocierii. De fapt negocierea nici nu exista. Vanzatorul nu are drepturi, nu poate cere nimic, ci doar trebuie sa ofere discountul si conditiile comerciale care i se cer de catre clientul stapan, care i se impun ca si conditii obligatorii. In cazurile fericite, vanzatorul primeste firimiturile ospatului comercial.

NOTA:
Evident ca efectele sunt benefice numai si numai pentru clientul stapan nu si pentru umilul vanzator care si-a insusit responsabil gandirea de supus. Si, astfel, va munci ca sclav pana la adanci batraneti.

Autor: Cristinel Mazilu